Carte: D. Adams, "Ghidul autostopistului galactic"

Am citit prima dată cartea asta printr-a 11a, aşteptând infinit la porţile liceului german. (Dar asta e altă poveste.) Mi-a plăcut până la un punct, după care a început să mă obosească. La ultimul Bookfest am găsit-o redusă şi i-am mai dat o şansă.
În cele 5 volume ale "Ghidului" se întâmplă chestii s.f. În primele 20-30 de pagini, Pământul este distrus pentru a face loc unei scurtături hipergalactice, iar preşedintele universului, ale cărui două capete nu se înţeleg grozav unul cu celălalt, fură cea mai performantă navă inventată vreodată. În următoarele 700 şi ceva de pagini, totul devine semnificativ mai aiuritor. Personajele principale mănâncă la Restaurantul de la Capătul Universului, care călătoreşte în fiecare după-amiază la sfârşitul timpului pentru a oferi clienţilor spectacolul Apocalipsei. O rasă teribil de paşnică decide să distrugă universul pentru că filosofia lor nu îi acceptă existenţa. Într-un univers paralel, Pământul este ploios şi populat de animale mici şi deprimate, care comunică muşcându-se de picioare. Pentru cei cu curiozităţi metafizice, tot în "Ghid" se găsesc răspunsul la marea întrebaredespre viaţă, univers şi tot restul, ultimul mesaj al lui Dumnezeu către creaţia lui şi instrucţiuni despre cum să zbori.
Şi totuşi, în categoria science-fiction, "Ghidul" e printre cele mai proaste cărţi scrise vreodată. E aglomerată, incoerentă, lungă, se contrazice şi trece prin multe clişee şi pretexte folosite de prea multe ori. Cheia, bineînţeles, e să nu te gândeşti la asta. Pentru că toate evenimentele, toţi extratereştrii şi toate improbabilităţile infinite sunt doar scena pentru umorul absurd şi ironic al lui Adams, pe care eu una îl gust neaşteptat de mult. Prin text sunt aruncate aluzii culturale ("Era o baladă romantică şi dulce, care l-ar fi făcut pe McCartney mai bogat de zece ori şi l-ar fi determinat să uite de Kent şi de Sussex şi să oferteze direct pentru Hampshire.") şi aluzii la aluzii culturale ("afară este un număr infinit de maimuţe care vor să discute cu noi despre scenariul pe care l-au conceput pentru Hamlet"). Şi astea sunt doar începutul.
Marea problemă a cărţii rămâne, totuşi, mărimea demnă de clasicii ruşi. Care face o recenzie "cum trebuie" greu de scris. Şi încă mai greu de terminat altfel decât în coadă de peşte.