luni, 25 octombrie 2010

Alte cărţi pe scurt

Pentru că da, din nou am avut noroc de cărţi bune şi ghinion de timp în care să le povestesc. Într-o ordine relativ cronologică, iată.

  • Julian Barnes, "Arthur & George". Arthur e Arthur Conan Doyle, George nu e faimos. Arthur creşte doar cu mama şi surorile lui, studiază pentru a ajunge doctor şi începe să-şi scrie nuvelele dintr-un capriciu, fără să se aştepte să-i devină sursă de venit şi celebritate. George, fiul vicarului dintr-un sătuc englezesc, creşte privit cu suspiciune de cei din jur şi devine avocat specializat în cazuri plictisitoare. Drumurile celor doi se întâlnesc când George e condamnat pentru uciderea monstruoasă a unor animale din satul său, iar vicarul îi scrie lui Doyle, cerându-i să-şi aplice talentul de detectiv pentru a rezolva cazul. De ce merită citită? Pentru că e, pe alocuri, o reinterpretare bună a poveştilor cu Sherlock Holmes, iar în rest o frumuseţe stilistică şi de limbaj. Pentru că poveştile se leagă frumos. Pentru că e bazată pe fapte reale. Şi pentru că finalul e imprevizibil.
  • Orhan Pamuk, "Mă numesc Roşu". Genul de carte pentru care vrei să mergi cu metroul la capătul oraşului, doar ca să mai citeşti câteva capitole. E o poveste cu sultani şi artişti, o carte despre cărţi şi ilustraţii, o fereastră într-o epocă şi o lume complet necunoscute mie. Primul povestitor este recent decedatul Elegant Efendi, ilustrator pentru bogat ornamentatele cărţi ale sultanului. Urmează la "microfon" colegii lui de atelier, un povestitor abia întors în Istambul şi femeia pe care o iubeşte de jumătate de viaţă, evreica pe jumătate croitoreasă şi pe jumătate peţitoare, ba chiar şi ilustraţiile agăţate într-o cafenea. Curge frumos, nici prea încurcat, nici prea tern, iar finalul, deşi puţin previzibil, e un artificiu drăguţ. Recomand varianta în engleză, dacă aveţi chef să învăţaţi cuvinte noi şi frumoase.
  • Bill Bryson, "Mother Tongue". Că tot ziceam de cuvinte. Britanico-americanul (sau americo-britanicul?) analizează naşterea, evoluţia şi perspectivele limbii engleze. Un fel de "lingvistică pentru toţi", fără pretenţii şi termeni specializaţi, plină de anecdote şi comentarii amuzante. Lituaniana, se pare, e limba europeană cea mai apropiată de sanscrită, iar vocabularul englezei de azi e majoritar de origine normandă, deşi termenii anglo-saxoni acoperă cele mai importante aspecte ale vieţii şi sună mai natural vorbitorului nativ: "we feel better with a «hearty welcome»  than after receiving a «cordial reception»". Celor care se plâng de scrierea neregulată, Bryson le aminteşte că încercările de regularizare "almost always hav a sumwut stranj and uneskapubly arbitrary luk about them, and ov cors they kawz most reederz to stumbl". Faină, deci, şi amuzantă cât să-ţi sperii colega de cameră râzând spontan. Cum, mă, să-ţi denumeşti biserica Saint-Andrews-of-the-Wardrobe?

Atât, că sunt ocupată cu petreceri şi experimente culinare. 

miercuri, 20 octombrie 2010

Vederi din Brussel

Nimeni nu-l pronunţă cu toate literele, iar franceza belgiană oricum nu sună ca buletinul de ştiri de la TV5.
A trecut luna şi-ncă-o săptămână peste. Sunt în viaţă, deşi între timp mi-am gătit singură, mi-am plimbat picioarele în Marea Nordului la 10 grade şi am dormit constant câte 4 ore pe noapte. Iar aseară am încercat să mă caţăr pe pereţi, ceea ce s-a soldat cu bătături, zgârieturi, febră musculară şi ditai zâmbetul.
Aici plouă, ca stare generală. Vreme extremă n-am întâlnit, dar plouă mărunt şi constant, cât să te ţină în casă, unde întâlneşti căni de ceai şi, cu puţin noroc, calorifere calde. E riscant, ce-i drept, să inviţi belgieni în camera ta, pentru că încep să transpire de la 15 grade în sus.
Cu transportul public stau ceva mai bine ca noi. În staţiile de metrou se aude muzică, uneori clasică, iar automatele vând gauffre şi mini-cârnaţi. Nu le-am încercat, că duc mereu lipsă de monede. Transport de noapte au doar vinerea şi sâmbăta, dar acoperă mai tot oraşul, cu tot cu periferiile şi satele înglobate.

Mai bine stau şi la dorinţa de a se promova singuri. De exemplu, doar într-o lună au fost două festivaluri studenţeşti, la care muzeele, instituţiile culturale şi spaţiile pentru concerte au venit cu standuri, concursuri şi zâmbete autentice sau foarte bine repetate. Dar cea mai faină idee culturală trebuie să fie Nocturna, care ţine în fiecare joi câteva muzee deschise până la 10 seara. Aşa am ajuns la Muzeul Africii Centrale, la 14 kilometri de Bruxelles, sau la cel al Orientului Îndepărtat, găzduit de o pagodă şi un pavilion chinezesc. 

Şi şcoala e altfel. Au deranjant de multe locuri unde să înveţi, să intri pe internet sau să stai la o vorbă. Trei clădiri pe acelaşi colţ de stradă, fiecare cu cantina ei, plus clubul universităţii, unde poţi să bei o bere în pauza de masă. N-am încercat, dar probabil că e amuzant. Biblioteca are 7 etaje. Proful de statistică trimite fiecărui student observaţii privind tema, deşi are cam 300 de studenţi în 5 cursuri. Toate par făcute să te tragă de mânecă să rămâi cu ceva în cap.

Încă nu mă cred localnică, încă umblu cu ochii pe sus la clădiri sau rămân blocată în mijlocul conversaţiei, realizând unde sunt. Dar deja pot îndruma oamenii spre linia corectă de metrou, vorbesc mult mai lejer o corcitură de oricare-limbi-mă-ajută-să-mă-înţeleg-cu-persoana-din-faţa-mea, am un stand preferat la piaţa de duminică şi o idee vagă despre care beri nu trebuie încercate. Mi-e bine şi frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.