vineri, 31 august 2012

Două treimi

Din an, vreau să zic. A mai rămas înc-o treime din 2012 şi m-am trezit gândindu-mă la ce-am făcut până acum. În decembrie îmi doream câteva chestii; unele mi-au şi ieşit.

Lucrurile serioase
Ziceam că mai termin o facultate. Nu s-a mai întâmplat; mi-am terminat examenele, dar am ratat înscrierea pentru licenţă şi nici că m-am uitat înapoi. În schimb, de luni încep un master care, măcar din PowerPoint-ul introductiv, pare să fie fix ce-mi trebuie: un program foarte specific, cu accentul pus pe învăţare independentă şi continuă. Unul din primele cursuri foloseşte ca manual "Predictably Irrational"-ul tocmai citit de plăcere.
La muncă am aflat că sunt primul trainee care pleacă de bunăvoie. Uşoara vinovăţie mi-a mai trecut în ultima zi, când am aflat că departamentul pe care-l visam nu mă visa înapoi. Dar ne-am despărţit civilizat şi mie mi-a plăcut ce-am lucrat. Dacă sentimentul e măcar puţin reciproc, mă declar mulţumită.

Pasiuni şi obligaţii
Cu transportul stau la fel de prost. Am picat a doua oară traseul şi am decis că străzile Bucureştiului sunt mai sigure fără mine în spatele volanului. Nici pe bicicletă nu m-am mai urcat, decizie îndoielnică de vreme ce acum mă mut în ţara bicicliştilor / bicicletelor / biciclitului.
Am rămas la pasiunile mai statice, cu nasul în cărţi sau degetele pe tastatură. Prin CROS am făcut un curs de scriere narativă cu Cristi Lupşa, care mi-a arătat cât de complicat e să scrii ceva simplu. Încă nu aplic cum trebuie ce-am învăţat, încă mi se pare că eventualele mele poveşti n-ar interesa pe nimeni.
Barcelona e bine, sănătoasă şi fără s-o fi văzut eu. Prin primăvară m-am întors la Paris şi am ratat cu încăpăţânare obiectivele turistice, preferând să mă pierd pe străzi. Acum câteva săptămâni mi-am găsit casă în Maastricht, făcând naveta din dragul, neschimbatul şi prietenosul Bruxelles. Acum mă bate-un gând de Berlin, pe care trebuie să-l potrivesc cu prudenţă în programul şcolar.

Oameni
Aoleu, aici e-aici. Am ajuns să-mi fac bagajele pentru un an în 3 ore înaintea plecării. Până atunci am preferat să mai îmbrăţişez oamenii minunaţi de care deja mi-e dor. Într-o săptămână şi ceva s-au aglomerat toate: un karaoke uşor alcoolizat cu prieteni reîntâlniţi întâmplător, un ultim boardgame prelungit, cu trădări şi tânţari în Herăstrău, ba chiar o petrecere surpriză cu muzică bună. În avion mai că mi-ar fi dat lacrimile.

Mâine începe toamna, iar eu plec la vânătoare de mobilă pentru viitorul meu an olandez. Veniţi pe la mine? Să ştiu să-mi cumpăr înc-o saltea.

vineri, 17 august 2012

Un pic din toate

Am intrat iar într-o perioadă de citit ce-mi pică în mână, fără plan, fără legătură şi ocazional fără nici cea mai mică idee ce m-aşteaptă. Asta m-a aşteptat în ultimele 3-4 săptămâni.

Dan Ariely - Predictably Irrational
Încă o carte (după SuperFreakonomics şi Drunkard's Walk) care ar intra la fix în programa de la ASE. Ariely predă economie comportamentală, ştiinţa care explică cum greşim când luăm decizii, iar prima lui carte e un fel de scriptură în domeniu. Exemplele sunt simpatice; povesteşte despre statul la coadă pentru o mostră gratuită (dintr-un parfum care nu ne place), preferinţa pentru medicamente de marcă (ştiind că n-au nimic în plus) sau încăpăţânarea de a alege altă bere decât colegul de masă (care ne place la fel de mult ca parfumul de mai sus). În naraţiunea destul de serioasă apar şi mici bancuri cuminţele: "The effect of agreeing to an honor code is even more surprising since MIT doesn't have an honor code." Per total, e bună drept introducere în zona asta de psiho-economie; mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă n-aş fi scăpat deja în cărţi mai recente din zona asta.

Yann Martell - Life of Pi
Martell zice că e o poveste adevărată. Google nu-mi spune ce să cred. "Pi" din titlu e Piscine Molitor Patel, un puşti indian care îşi alege singur porecla de frica pronunţiei greşite "Pissing". Creşte printre animalele din grădina zoologică a părinţilor lui şi se declară hindus, musulman şi creştin, pentru că iubirea de divinitate e aceeaşi. Încearcă să emigreze în Canada, nava se scufundă şi se trezeşte într-o bărcuţă cu un tigru bengalez. De-aici, povestea curge un pic autist, cu o ţâr' prea multă religie pentru gustul meu, până la un final cu un twist interesant. Merită citită, dar nu m-a dat pe spate.

Gretchen Rubin - The Happiness Project
Atââât, stai c-am dat-o motivaţionale. Non-ficţiunea de faţă e povestea anului în care autoarea, genul de persoană căreia nu-i lipseşte mai nimic, se decide să devină mai fericită. Ca-ntr-o reclamă la depozite la termen, "fericirea se plănuieşte, nu se întâmplă", aşa că Gretchen îşi face ditai lista de rezoluţii, sparte pe teme şi luni calendaristice. Mai mult, pe drum descoperă Secrete ale Maturităţii şi Adevăruri Splendide (traducerea mea, majusculele ei). Deci da, apa
r clişee şi glorificări. Dar e simpatic scrisă şi se fereşte de a da Soluţii (majuscula mea, de data asta), preferând să povestească ce i-a mers şi unde a dat-o-n gard. Plus că are momente de sitcom: "When I told people I was writing about
happiness, the most common response was «You should study Buddhism.» A close second was «So are you drinking a bottle of wine every night?»"

Cormac McCarthy - The Road
De departe cea mai deprimantă carte de care am avut parte în ultima vreme. În ultima multă vreme. Un tată şi fiul lui merg pe un drum într-o societate post-apocaliptică. Nu ştim ce s-a întâmplat şi unde se duc. Sunt singuri, înfometaţi, înfriguraţi, bolnavi şi alienaţi. Şi tot aşa în 287 de pagini, versiunea necartonată. "The Road" a câştigat nu ştiu ce premii şi admiraţia lui Oprah (Oprah-ei?), iar McCarthy a scris şi "No Country for Old Men". Eu nu ştiu ce vă place.

Emma Donoghue - Room
Nici "Room" nu pleacă de la o premisă uşor de digerat, dar îmbină mult mai frumos oroarea cu speranţa. Naratorul e Jack, un puşti de 5 ani care trăieşte într-o cameră cu mama lui, ştiind că în afara camerei e doar lumea din televizor. Devine evident destul de repede că stau acolo pentru că mama lui a fost răpită şi închisă, trăind doar pentru a-şi ţine copilul cât mai normal şi sănătos. Cei doi reuşesc să scape şi încep să (re)descopere lumea; după câteva zile de separare, Jack îi dă raportul mamei: "I've been on swings and I know money and fire and street persons and I've got two books and a conscience and spongy shoes." E frumoasă şi dureroasă şi cu final fericit.

Tina Fey - Bossypants
Pe cât m-a deprimat "The Road", pe-atât am râs cu gura până la urechi la autobiografia Tinei Fey. Cu acelaşi umor delicios din scenetele Saturday Night Live sau episoadele de 30 Rock, Fey povesteşte despre prima tabără de actorie, prima slujbă la un azil YMCA, despre experienţa de stand-up, cum a ajuns să producă un serial şi cum îşi împacă slujba şi familia. Când s-a născut fiica ei, spune că i-a scris o rugăciune: "May she play the Drums to the fiery rhythm of her Own Heart, so she need Not Lie With Drummers." Iar rolul femeii în televiziune e expediat la fel de concentrat: "I suspect that the definition of crazy in show busines is a woman who keeps talking even after no one wants to fuck her anymore." E musai, musai de citit. Preferabil nu în tren, mai ales dacă râdeţi ciudat. (Ca mine.)

miercuri, 8 august 2012

Imobiliare

Sau cum te aduce Olanda la o formă uşoară de disfuncţie bipolară.

9:02, în tren spre Liège. "Hai că-i bine."

10:10, în gară în Liège. "Bă, ej'nebun, n-au şi ăştia un panou cu trenurile?"

10:45, în centrul Maastricht-ului. "Uăileu ce frumos îi! Cu străduţele şi clădirile şi biciclistele în fustă şi bicicliştii cu ochelari de soare şi catedrala aia şi catedrala ailaltă!"

11:20, ieşind din facultate. "Băi, ce eficienţi sunt, în 5 minute am terminat cu toate întrebările! Şi secretariatul e într-o fostă biserică, ce mişto!"

11:53, la aparent cea mai prietenoasă agenţie imobiliară. "Ok, nu prea mai sunt camere, da' asta pare simpatică şi pot s-o văd azi. 2 kilometri juma' nu-i aşa de mult, nu?"

15:45, gâfâind. "Pfuai de viaţa mea, cât de mult sunt 2 kilometri juma'!"

16:20, la vizionarea camerei.

Eu: Şiii... restul camerei unde e?

Karin, agenta: Adică?

Eu, oftând a disperare în 9 metri pătraţi. Glumeam. Maşină de spălat are?

Karin: Nu.

Eu: Frigider?

Karin: Relativ.

Eu: Adică?

Karin: E unul, da' nu prea răceşte.

Eu: (sunet de pistol şi creieri pe pereţi)

17:36, înapoi la agenţie.

Eu: Până mâine încerc să mă decid.

Karin: Până mâine se dă.

Eu: Ok. Altele mai sunt?

Karin: Mai e una după colţ de-aici, spaţioasă, baie proprie...

Karin 2 (pe care probabil n-o cheamă Karin, dar fie): S-a dat de juma' de oră.

18:10, la gară tocmai la timp pentru trenul de 18:20. Care nu circulă. Următorul e la 19:20. "Da-v-aş şi băga-mi-aş şi trimite-v-aş cu oraşul şi străduţele şi bicicliştii şi catedralele voastre cu tot!"

18:32, în centru, la un cornet de cartofi prăjiţi. "Hai că nu-i aşa de rău."

18:34, la mijlocul cornetului. "Hai că o să fie ok."

18:37, aruncând cornetul gol. "Hai că-i ok."