vineri, 17 august 2012

Un pic din toate

Am intrat iar într-o perioadă de citit ce-mi pică în mână, fără plan, fără legătură şi ocazional fără nici cea mai mică idee ce m-aşteaptă. Asta m-a aşteptat în ultimele 3-4 săptămâni.

Dan Ariely - Predictably Irrational
Încă o carte (după SuperFreakonomics şi Drunkard's Walk) care ar intra la fix în programa de la ASE. Ariely predă economie comportamentală, ştiinţa care explică cum greşim când luăm decizii, iar prima lui carte e un fel de scriptură în domeniu. Exemplele sunt simpatice; povesteşte despre statul la coadă pentru o mostră gratuită (dintr-un parfum care nu ne place), preferinţa pentru medicamente de marcă (ştiind că n-au nimic în plus) sau încăpăţânarea de a alege altă bere decât colegul de masă (care ne place la fel de mult ca parfumul de mai sus). În naraţiunea destul de serioasă apar şi mici bancuri cuminţele: "The effect of agreeing to an honor code is even more surprising since MIT doesn't have an honor code." Per total, e bună drept introducere în zona asta de psiho-economie; mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă n-aş fi scăpat deja în cărţi mai recente din zona asta.

Yann Martell - Life of Pi
Martell zice că e o poveste adevărată. Google nu-mi spune ce să cred. "Pi" din titlu e Piscine Molitor Patel, un puşti indian care îşi alege singur porecla de frica pronunţiei greşite "Pissing". Creşte printre animalele din grădina zoologică a părinţilor lui şi se declară hindus, musulman şi creştin, pentru că iubirea de divinitate e aceeaşi. Încearcă să emigreze în Canada, nava se scufundă şi se trezeşte într-o bărcuţă cu un tigru bengalez. De-aici, povestea curge un pic autist, cu o ţâr' prea multă religie pentru gustul meu, până la un final cu un twist interesant. Merită citită, dar nu m-a dat pe spate.

Gretchen Rubin - The Happiness Project
Atââât, stai c-am dat-o motivaţionale. Non-ficţiunea de faţă e povestea anului în care autoarea, genul de persoană căreia nu-i lipseşte mai nimic, se decide să devină mai fericită. Ca-ntr-o reclamă la depozite la termen, "fericirea se plănuieşte, nu se întâmplă", aşa că Gretchen îşi face ditai lista de rezoluţii, sparte pe teme şi luni calendaristice. Mai mult, pe drum descoperă Secrete ale Maturităţii şi Adevăruri Splendide (traducerea mea, majusculele ei). Deci da, apa
r clişee şi glorificări. Dar e simpatic scrisă şi se fereşte de a da Soluţii (majuscula mea, de data asta), preferând să povestească ce i-a mers şi unde a dat-o-n gard. Plus că are momente de sitcom: "When I told people I was writing about
happiness, the most common response was «You should study Buddhism.» A close second was «So are you drinking a bottle of wine every night?»"

Cormac McCarthy - The Road
De departe cea mai deprimantă carte de care am avut parte în ultima vreme. În ultima multă vreme. Un tată şi fiul lui merg pe un drum într-o societate post-apocaliptică. Nu ştim ce s-a întâmplat şi unde se duc. Sunt singuri, înfometaţi, înfriguraţi, bolnavi şi alienaţi. Şi tot aşa în 287 de pagini, versiunea necartonată. "The Road" a câştigat nu ştiu ce premii şi admiraţia lui Oprah (Oprah-ei?), iar McCarthy a scris şi "No Country for Old Men". Eu nu ştiu ce vă place.

Emma Donoghue - Room
Nici "Room" nu pleacă de la o premisă uşor de digerat, dar îmbină mult mai frumos oroarea cu speranţa. Naratorul e Jack, un puşti de 5 ani care trăieşte într-o cameră cu mama lui, ştiind că în afara camerei e doar lumea din televizor. Devine evident destul de repede că stau acolo pentru că mama lui a fost răpită şi închisă, trăind doar pentru a-şi ţine copilul cât mai normal şi sănătos. Cei doi reuşesc să scape şi încep să (re)descopere lumea; după câteva zile de separare, Jack îi dă raportul mamei: "I've been on swings and I know money and fire and street persons and I've got two books and a conscience and spongy shoes." E frumoasă şi dureroasă şi cu final fericit.

Tina Fey - Bossypants
Pe cât m-a deprimat "The Road", pe-atât am râs cu gura până la urechi la autobiografia Tinei Fey. Cu acelaşi umor delicios din scenetele Saturday Night Live sau episoadele de 30 Rock, Fey povesteşte despre prima tabără de actorie, prima slujbă la un azil YMCA, despre experienţa de stand-up, cum a ajuns să producă un serial şi cum îşi împacă slujba şi familia. Când s-a născut fiica ei, spune că i-a scris o rugăciune: "May she play the Drums to the fiery rhythm of her Own Heart, so she need Not Lie With Drummers." Iar rolul femeii în televiziune e expediat la fel de concentrat: "I suspect that the definition of crazy in show busines is a woman who keeps talking even after no one wants to fuck her anymore." E musai, musai de citit. Preferabil nu în tren, mai ales dacă râdeţi ciudat. (Ca mine.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu